Geo este ReGeLe!

Cel mai mult imi place privirea.

Asteptam ieri in statie sa ma duc spre oras. De la stop pleaca o dacie papuc, muncita vai mama ei, cu 4 insi pe bancheta din faţă. Probabil ca vazusera vreo fata la stop, sau auzisera/spusesera o gluma buna, oricum ei radeau. Cel pe care l-am vazut era in dreapta, cu un brat scos pe fereastra, si cu o privire de parca lumea era a lui. Nu mai stiu in ce film e o replica foarte misto : “cei mai fericiti oameni din lumea asta se duc seara acasa puţind”. Este vorba doar de satisfactia unei zile de munca. Cand stii ca ai terminat, ca ti-ai luat sau o sa iti iei banii, si ca ai facut o treaba buna. Imi place privirea asta la mine cand vin dimineata. In ultima vreme las taxiul si traversez parcul. Nu conteaza ca vin dupa o zi de ~20h de munca, nu conteaza ca am transpirat si sufletul din mine, sau ca ma dor calcaiele, si incheietura mainii drepte, nu conteaza ca mi-am borat matele de 2 ori si am iesit din buda cu zambetul pe buze ca sa nu le stric petrecerea. E doar un sentiment de implinire.

La patron nu am prea muncit pana acum, si din cate se vede nici nu o sa muncesc. In total 6 luni cred. Ei bine, la sfarsitul unei zile de munca acolo tot ce imi doream e sa ajung acasa sa fac un dus, sa dorm ca sa ma trezesc maine din nou. Nu aveam sperante ca se va schimba ceva, pentru ca ziua urmatoare ar fi fost la fel. Si cel mai probabil si cea care venea, si tot asa pana la sfarsitul saptamanii. Scandalurile din presa tineau cam 2 saptamani, asa ca era destul de usor de prezis climaxul unuia, sau perioada cand aveai cele mai multe articole pe o anume tema. Nu eram implinit, nu terminasem nimic.

Cand vin dimineata de la o nunta, stiu ca totul s-a terminat. Da, o sa mai editez pozele oamenilor, da, o sa ii mai vad cand le predau, dar asta e doar un bonus. Pentru astazi, totul s-a terminat. Peste cateva ore tre sa plec la alta nunta, dar de cele mai multe ori nu pot sa dorm, de nerabdare sa ajung la urmatorul eveniment.

Privirea de invingator tine doar cateva secunde. De cele mai multe ori nu te vede nimeni ca esti regele lumii. E totusi un vis frumos.

Song of the day: Quincy Jones – Lalo Bossa Nova

Majoritatea care il cunosc pe Quincy il stiu pentru tema din 007 alea vechi, tot o bossa nova, numai ca una numita soul. Asta e mult mai misto, si optimista zic eu

Nu am gasit link de youtube, asa ca am uploadat fisierul pe trilulilu.

Imi place cum in orice standardizez totul. Experimentez cat pot, pana imi dau seama de setarile optime care sa dea cel mai bun timp de a face ceva. Si standardizez. De parca as fi o fabrica ce face modele pentru ceva. Un robot nenorocit. In fiecare dimineata, mai nou, borasc. E ok, e o curatare a organismului, daca as avea macar ce curata. Ai mei ma obliga sa mananc, dar nu pot, oricum dupa orice masa tre sa dau afara. Mi-au luat pastile, dar nu le iau, in schimb le arunc. Stiu ca deja nu mai e de gluma de cand a inceput sa apara sange in voma. Dar cat de rau poa sa fie dincolo? Aici deja e insuportabil.

Ma uimeste constant cat de prosti pot sa fie unii oameni. Are echipament, are 2 aparate dslr, are obiectiv ft luminos(f/2.8) si il foloseste la f/4, are un tele superb si cu toate astea incadreaza ca un cizmă. Iar privind setarile de iso, viteza si diafragma, e jale. White ballance nu cred ca si-a facut vreodata. Si cu toate astea impune prin statura. Are aproape 2m, si cand lumea vede blitzu isi inchipuie ca sunt inscrisi in istorie. Pacat ca din 3400 de cadre nu are nicio fotografie, numai poze miscate. Nu zic ca sunt cel mai bun, pentru ca chiar nu sunt. Dar macar incerc setari optime. Trag pana iese bine, si intotdeauna iese bine . Aseara ne uitam cu lori la primele nunti, mai exact niste poze de portofoliu. Mi-am amintit prima nunta la care am fost, si cat de inspaimantat eram. Am fost transpirat pana seara tarziu la restaurant, rosu la fata. Si au iesit niste poze superbe (fata de boul asta). Si eram timid si sfios, nu vorbeam cu nimeni, nu dadeam indicatii, nu nimic. Mda, un mare idiot in devenire.

Hai ca ma reintorc la editat pozele idiotului.

CIA cauta  sa angajeze un agent-asasin. La sfarsit, ramân 3 finalisti: 2 barbati si o femeie.
Testul final: primul barbat este dus lânga o usa , i se da un pistol si i se spune ca dincolo de aceasta usa , pe un scaun, se afla sotia lui.
- Ucide-o!
- Glumiti!? Nu-mi pot ucide nevasta!
- Atunci nu este o slujba pentru tine!
Al doilea barbat primeste  aceleasi instructiuni, intra în camera si dupa 5 min de liniste, iese afara plangand:
- Am încercat, dar mi-e imposibil…
Vine rândul femeii. I se spune ca trebuie sa-si ucida barbatul. Ia pistolul, intra în camera si se aud mai multe împuscaturi, apoi strigate, troznete, lovituri în pereti. Dupa 10 min, se face liniste, iese femeia obosita si transpirata:
-  Pistolul avea gloante oarbe … a trebuit sa-l omor cu scaunul.

Mai e ceva de zis?

Ca un harciog strang lucruri. Probabil de-asta sunt si destul de dezordonat. Pe biroul meu e o colectie inimaginabila de junk. Pozitiv e ca la un timp predefinit, strang tot si arunc. La fel am facut si cu muzica o data. Mii de melodii, sterse doar pentru ca aveam chef de ceva nou. Am regretat mult timp dupa, am cautat melodii ce le indrageam enorm. Imi doream extrem de mult sa fie numai a mea. Atat de mult incat nu concepeam sa ies in cluburi cu ea. Nu pentru ca nu ne distram impreuna, nu pentru ca nu ne-am fi inteles, doar pentru ca innebuneam cand cineva se uita la ea cu pofte. Pentru ca era numai a mea. Cand mi-a zis ca nu mai vrea sa fie a mea, cand mi-a dat papucii si a zis ca totul intre noi a murit, am innebunit. Vorbeam singur, mult si repede, plangeam necontrolabil. Si acum cand scriu asta mi-au dat deja cateva lacrimi. Si e ciudat, pentru ca io nu eram omul care sa planga. Aveam deseori dubii ca ma mai iubeste, si chiar nu am facut nimic pentru a o pastra. Nu prea m-am implicat, cel putin in ultima parte a relatiei, pentru ca stiam ca are un program foarte incarcat. De cand capatase independenta financiara si se reapucase de wow, nu mai indrazneam sa o deranjez cu chestii. Ma straduiam doar sa fiu, in unele dimineti cand imi permitea, alaturi de ea. Am pornit de la harciogul din mine, si dorinta lui de a controla cat mai mult. Acum am o melodie geniala, regasita dupa multe mii de cantece ascultate in ultima vreme (cam 6000 conform site-ului
). Si nu suport sa ma despart de ea, sa o impart cu lumea. Cand mi-a fost luat totul, am revenit la trecut. Cand am observat ca trecutul meu era extrem de schimbat, iar vechile cunostinte nu mai au timp de mine, am indraznit sa ma uit la viitor. Cand am vazut ca viitorul fara ea nu prea are noima, am incercat sa ma autodistrug, si dupa cum vad, partial am si reusit. Mi-a ramas doar prezentul, in care ma balacesc morbid. Beau cat mai mult ca sa uit. Nu mananc pentru ca sa ma pedepsesc. Vomit de cateva ori pe zi, pentru ca mi-e rau. Nuj daca v-am mai zis, dar vreau sa mor.

Ar fi patetic daca dupa atata peroratie v-as pune melodia care a pornit postul.

Song of the day nu e melodia aia, ci e o melodie de ducă. Acum multi ani, strabateam soselele din comuna bunicilor cu bicicleta din dotare. Ajunsesem la peste 30km zilnic, de-asta capatasem si o oarecare rezistenta fizica. Oricum, ca sa ne facem calatoriile cat mai agreabile, am adus de la bucuresti radiouri gen pix. Nu prea prindeam posturi pe-acolo, asa ca ne-am luat primul cd-player. Nu era de firma, si cam sarea daca dadeai in gropi, probabil avea bufferul extrem de mic. Dar cand coboram un deal cu viteza mare, Cu mainile in aer si muzica asta in cap, mi se parea ca ating cerul.

Crystal Method ft. John Garcia – Born Too Slow

Just a little too sloooow

Daca nu cauti, sunt extrem de putine sanse sa gasesti. Dar daca nu vrei sa gasesti? Ce sa faci sa te lase lumea in pace? Pe cine sa incerci sa convingi ca stii ce e mai bine pentru tine? Ca nu vrei ajutorul lor, ca incercarea de a te autodistruge e voluntara si luata dupa mii de clipe de gandire? Inainte aveam o idee destul de romantica despre prieteni si prietena in general. Ma gandeam la ceva foarte simplu, si in mintea mea avea si sens.

Se da o situatie extrema, un râu de lavă ce curge prin oras. Mai e un singur pod, ultimul, iar comandantul armatei e prietenul tau. Dintr-un grup de anonimi te lasa pe tine sa treci, cam asta insemna prietenia pentru mine. Din pacate lucrurile sunt un pic mai complicate. Prietenul e acela care nu te lasa sa te autodistrugi. E acela care iti spune sa te gandesti obiectiv atunci cand nu vezi decat rosu in fata ochilor.

Am regasit o melodie geniala. Stiu ca spun asta destul de des, dar imi place sa cred ca am si dreptate.

Jimmy Eat World – Sweetness

BTW, v-am zis ca vreau sa mor?

E destul de ciudat cum ne completam unii pe altii. Cum devenim prin interactiune. Cum reusim sa incropim mici legaturi, gesturi noi, doar pentru a putea simti ca apartinem de ceva. Blogurile nu sunt o parte majora a vietii mele, ba chiar cred ca au intervenit doar in momentele mele cele mai triste. Acum 2-3 ani, cand la fel de singur eram, incercam sa apartin unei comunitati in crestere. Acum la fel, prin pierderea ei, incerc sa imi revin. Incerc sa stau pe picioarele mele, care din pacate s-au atrofiat. Imi trebuie un cadru stabil, cu care sa ma plimb, sa scrutez asperitatile drumului. Blogurile nu imi ofera asta, ci doar un mod de a ma refula. Sunt unele lucruri ce nu i le zici nici celui mai bun prieten, sau frate. Eu le-am scris aici, majoritatea sunt ascunse, dar exista

Saptamana asta am facut treaba mai tot timpul. Pentru ca sa nu fac doar un singur lucru, in general ascult muzica, deseori destul de tare, pentru ca sa ma pierd de toti si de toate. Si pentru ca imi place sa incerc inainte sa iau, ascult online, si iau doar ce imi place. Deseori am dat skip la melodia asta Sigur Rós : Von . Nu pentru ca nu imi placea, ci pentru ca nu imi inspira incredere, iar poza din dreptul ei ma facea sa cred ca o sa am de-a face cu niste poponari. Aseara, din blog in blog, am dat peste cineva caruia ii placea Sigur Ros, chiar modificase o poza in PS ca sa exprime mai bine decat miile sale de cuvinte ceea ce formatia asta ii inspira. La momentul cand citeam chestia asta, desi era o fotografie destul de pasnica, imi imaginam nuj ce formatie de rocareala, ţipete si alte cele. De-asta nici nu m-am interesat, doar am zambit ingaduitor si am trecut mai departe. Nu imi amintesc cum se numea tipul, si nici blogul lui cum se numea, si imi pare rau pentru asta. Ideea e ca azi, dand peste Sigur Ros, am zis ca tre sa incerc sa o ascult. Nu e nimic inteligibil, majoritatea sunt doar sunete, dar suna atat de bine! Acum am inceput sa iau albumul, aud ce are de oferit. Nu stiu daca imi place, sau o sa ramana doar melodia asta, dar sunt optimist din punctu asta de vedere. Iata cum imi revine modjo-ul. Stiu ca muzica m-a ajutat toata perioada asta, si stiu ca inca nu s-a terminat. Dar e cu mult mai suportabil.

Song of the day nu poa sa fie alta :  Sigur Rós – Von

Uitati-va si voi la ei, don’t they look gay? Cum zgarma ei in muşchiu ala.

Vezi cum faci, asta ar trebui sa te tina toata viata. Nu, nu e o masina, nu e un apartament. Nu e nici macar o nenorocita pereche de adibasi. E amintirea. Imi e frica de uitare. Imi e frica de faptul ca intr-o zi o sa ma trezesc si numele ei nu va mai fi pe buze. As minti daca as spune ca este in fiecare zi, sau ca in acele timpuri era. Dar era majoritar. Asa ca vezi cum faci baiete, iti dozezi sinapsele sa reactioneze numai la anumiti stimuli. Da-te-n cacat, oricum nu ai nimic de pierdut. Oricum esti uitat, fumat, perimat. Ca un hârciog aduni amintiri, le pretuiesti, si pentru ce? Sa iti reaminteasca ce prost ai fost. Mars la cacat!

Cel mai nasol e atunci cineva vrea ca tu sa uiti. Sa treci mai departe. Sa nu te mai gandesti la asta. De parca poti sa sari un gardulet, si pe cealalta parte sa nu mai fie acelasi cer, acelasi aer, aceleasi flori de cacat de tei cu mirosul lor imbatator. Peste gard e aceeasi lume, dar fara ea. Dar fara ea, mai conteaza?

Vineri a fost 13. Vineri am vazut-o. Mi s-au taiat subit picioarele. Am reusit sa ajung pe bancuta de langa liceu, si am stat pur si simplu. M-a sunat. Nu voiam sa ii raspund, voiam sa fiu rau, voiam sa o injur. Dar nu sunt io omu ala. Am raspuns, am vorbit, am rabufnit. M-am corectat, mi-am verificat suflul, am inceput sa vorbim generalitati. Imi spune ca si ea s-a simtit la fel, schimb subiectul spre scoala. Am salutat-o si am inchis. De ce tocmai vineri? A trecut atata timp in care nu ne-am vazut. Ca ochii ce nu se vad sa se uite mai repede, nici macar nu am sunat-o. Mi-a fost extrem de rau zilele astea. Inainte. Si acum parca e si mai rau. Vineri a fost ziua lu Tony. Trebuia sa ma distrez, sa ma simt bine, sa ma bucur pentru prietenul meu. Si cu toate astea, am stat in coltul meu, nu am comunicat cu nimeni. Am baut cola dupa cola simtind acidul zgarmanand si mai tare in stomac. Din ce am citit pe net, si parca si Lory mi-a zis, s-ar putea sa am ulcer. Am cautat simptome, si le cam implinesc pe toate. Ba chiar de vineri dimineata, am intrat intr-o faza cvasi-terminala si anume acu nu mai borasc acid gastric, un lichid spumos alb care ma arde pe gat, ci este impreunat cu sange. Probabil a inceput sa atace peretii stomacului. Sper sa mor. Revenind la vineri seara, toata lumea a observat comportamentul ciudat. Io nu eram asa, io radeam si glumeam in orice conditii, io eram optimistul grupului. Deseori imi e si mie dor de omul ce eram, dar sunt sigur ca a murit, si sper sa il urmez in curand. Din timp in timp urcam spre baie si coboram sovaielnic cu lacrimi in ochi. Nu plangeam, asta se intampla doar acasa, doar vomitam. Imi blestemam zilele si intestinele si speram ca inima sa se opreasca din batai exact cand luam vasul in brate, ca si moartea sa fie rusinoasa la fel cum ma simteam io atunci. Tusa de care vorbeam deunazi se pare ca se trage tot din asta. Nu inteleg nici io bine cum se poate intampla asta, dar cert e ca se intampla. Si e destul de enervanta. Dar probabil ca atunci cand o sa ma lase nu o sa mai conteze.

Vineri a fost 13, si ce a fost n-o sa mai fie. Prin viata trecem si lasam dare pe asfalt cu creta. Vine ploaia, le sterge negura timpurilor, nu se mai vad. Dar tu stii ca au fost, au fost adanci, si mari si colorate. Si pentru tine e de ajuns.

Nu, nu la fel ca JubJub, nici nu e o dorinta, sau ma rog, nu mai e. Pur si simplu sunt uimit de corpul meu, care, desi departe de a fi in vreun fel atletic, suporta cu stoicism tot ce il pun eo sa faca. De cateva saptamani muncesc din ce in ce mai mult, de cand am fost anuntat ca tre sa preiau o parte din atributiile Robertei. De obicei nu sunt obosit, chiar si dupa un weekend dublu, dar de cateva zile simt ca ma sfarsesc. Probabil e din cauza caldurii, nu prea ne intelegem noi. De hranit oricum nu ma hranesc, trec zilele fara sa manc ceva. Si nu e pentru ca nu am ce, sau nu mi-e foame, doar mi-e o sila de tot. Ca marturie a sfarsitului meu cert e doar o tuse tabagistica (ultima tigara clasa a 12-a inainte de BAC proba romana oral) care ma seaca zilnic. Nu expectorez, nu am mari probleme, decat tusesc si imi vine sa imi vars matele ( de multe ori chiar asa se intampla). Sper sa mor totusi pana se termina caldura. Sau pana la toamna. Sau pana la urmatoarea nunta.

Va ziceam inainte ca ma simt urat, in ultima vreme nici nu ma mai uit in oglinda. Stiu ce jeg de om sunt. Mi-ar fi placut sa nu am familie, nici prieteni, ca sa ma fi putut arunca in seara aia.

Song of the very long day: U2 – City of blinding lights

Nu sunt un mare fan al baietilor, mai ales din cauza lui Bono, si a purtarii sale Maica Tereza. Dar au cateva cantece angelice, iar acesta e cel putin idilic. De adormit in căpiţe de fân, cu ochii spre luna, visand la noptile toride din oras.

PS mi s-au futut castile, se mai aude doar stanga. Astea m-au tinut 4 luni cred . Gotta move on sometimes

A fost un meci destul de bun. Io unul ma asteptam la un rezultat prost, asa cum m-am asteptat sa avem mari fitze (Mutu) pe teren. Sunt placut surprins ca ceilalti au ascultat in principiu si au ramas in aparare, oricum o tactica extrem de buna, penetrabila uneori, dar nimeni nu e perfect. Mai ales impotriva Frantei.

Mi-am luat cutiuta x, sunt super uber mega happy, dar nu prea am timp sa ma joc. Poate noptile sau in momentele moarte de randare.

Nu credeam ca o sa imi fie asa de greu, dar ma simt foarte singur. Nu e vina celorlalti ca au prietene, sau ca fac ceva cu timpul lor, ca isi traiesc tineretea. Dar sunt singur si mi-e teama. Sper sa ma gaseasca cineva sa aiba grija de mine, caci eu nu cred ca as mai avea incredere sa mai incerc ceva. Ma simt extrem de urat. Mi-e rusine cu mult din mine, si sunt mandru cu atat de putine. Mi-e dor, dar se pare ca nu am de cine.

Hai Romania, hai Geo.

song of the day, o sa fie ceva foarte drag mie.

acum foarte mult timp, in indepartata Oltenie, niste baieti veneau de la discoteca. Ascultasera toata noaptea manele, si toate porcariile ce erau la discotecacomunala, si erau chiar fericiti, din prisma multelor beri si fete ce li se perindasera prin fatza. cert e ca tele 7 abc, un post care dadea noaptea muzica, mai ales in declinul ultimilor ani, avea melodia asta. si precum stiam ca au o caseta ce se repeta, am mai stat 1h sa mai ascult din nou melodia. e nou regasita de mine, si tin la ea doar pentru amintirile ce imi provoaca. oricum e un super cantec

Deftones – Digital Bath